Nu e mic dejun. Nu e nici prânz. E Brunch. Sunday Brunch la Iaki Mamaia.

Mai mult, azi am avut un Lazy Sunday Brunch la restaurant Coriolis, Iaki, Mamaia.

Ingrediente: mâncare bună, variată şi îndestulătoare, băuturi răcoritoare numai bune pentru o zi însorită cum a fost cea de azi, animaţie, locuri de joacă pentru copii, muzică live (un superlativ absolut pentru cei de la Black Sea Orchestra), tombolă cu premii şi acces gratuit la piscina exterioară de la Iaki, dar şi la Spa Center (piscină interioară, saună, fitness şi jacuzzi).

Completăm cu o atmosferă de anii ’50 pe una dintre cele mai frumoase terase din Mamaia, soare prietenos, oaspeţi zâmbitori, personal amabil şi profesionist, prieteni dragi şi… gazde EXCELENTE! Dacă vreţi şi voi, veniţi duminica, între orele 12-16! Detalii pe www.iaki.ro

Zilele trecute am participat la cea de-a şaptea ediţie a Simpozionului naţional anual „Menirea presei în societate, ieri şi astăzi”. Organizatorii au considerat că acesta ar fi un moment potrivit pentru a aniversa 110 ani de la naşterea publicistului constănţean Sever Cărpinişan, primul jurnalist român cu licenţă la Sorbona.

Invitata de onoare a organizatorilor, prof. univ. dr. Letiţia Oprean, fiica lui Sever Cărpinişan, a împărţăşit câteva din amintirile sale studenţilor de la Jurnalism. Totodată, a donat colecţiei muzeale „Memoria Universităţii Ovidius” mai multe documente si obiecte personale ale lui Sever Cărpinişan. Cu emoţie în glas şi lacrimi în ochi, la cei 70 de ani ai săi, prof. univ. dr. Letiţia Oprean a mărturisit că, din punctul său de vedere, aceasta a fost reparaţia făcută memoriei tatălui său, pe care a aşteptat-o zeci de ani.

Mi s-a părut emoţionantă mărturisirea doamnei Oprean, în clipa în care a fost întrebată ce anume consideră că este moştenirea lăsată de tatăl său. Răspunsul a fost simplu: ”corectitudinea morală”. Dânsa mai spunea că deşi ştie că tatăl său, marele patriot Sever Cărpinişan a pus o cărămidă la temelia acestui oraş, e conştientă că, nu-i aşa, temeliile de obicei sunt îngropate în pământ.

La întrebarea unei studente referitoare la principiile şi valorile care despart lumea de atunci a lui Sever Cărpinişan, de lumea de acum, de ce atunci era aşa şi acum altfel, explicaţia a venit repede. Postmodernismul relativist. Aici ar trebui căutate răspunsurile viitorilor jurnalişti. “Ce e viaţa? O apă care curge sau o apă stătătoare? Ce vreţi să fiţi? Generaţia din baltă sau vreţi să fiţi râul la vale?” i-a întrebat retoric pe studenţii la jurnalism fiica primului jurnalist român licenţiat la Sorbona.

Incerc sa imi revin dupa socul provocat de vestea mortii antrenorului Handbal Club Municipal Constanta – Zoran Kurtes.

Un antrenor de exceptie, un om special, un prieten devotat si un gentleman adevarat.

Era interesant si amuzant sa il urmaresti pe teren, cum traieste fiecare secunda la intensitate maxima, cu mult suflet, emotie si daruire, sa ii urmaresti indicatiile date jucatorilor… De exemplu, imi vine acum in minte, indicatia data unui jucator care m-a facut sa zambesc, la meciul de joi, cu Dinamo, cand i-a spus pe un ton autoritar lui Timuzsin Schuch – “Vine mingea, catch the ball!”

Fie ca il vedeai pe teren, alaturi de echipa, pe strada sau la vreo petrecere, Zoran Kurtes era un om plin de viata! “Asa e el, tot timpul” imi spunea, la un moment dat, bunul lui prieten, Pedja Klasovic!

HCM a pierdut nu doar un antrenor, ci si-a pierdut centrul de comanda, intrucat Zoran Kurtes reusea sa coordoneze cei mai buni jucatori de handbal din Romania, cu autoritate si profesionalism, cu caracterul de luptator, tipic pentru un sarb, fiind totodata si un bun pedagog care stia cand sa isi certe si cand sa isi incurajeze jucatorii!

Zoran Kurtes a dus in premiera HCM Constanţa in optimile Ligii Campionilor, dar in cariera sa de antrenor mai punctam semifinala de Cupa EHF din 1999-2000 (Sintelon - Valladolid) si semifinala de Cupa Cupelor din sezonul 2001-2002 (Partizan Belgrad - Ciudad Real). In 2003, Kurtes a fost antrenor principal al naţionalei Serbiei, cu care s-a clasat pe locul 8 la Campionatul Mondial. Pe langa HCM, Kurtes a mai pregatit pe Jugovic Kac, Sintelon, Crvenka, Partizan Belgrad, Vojvodina Novi Sad, Pick Szeged şi Al-Ahly, adunand trei titluri si trei cupe ale Serbiei, dar şi un titlu în Egipt. Pe langa echipele de club, Kurtes a activat si la echipa naţionala a Serbiei cu care a obtinut doua medalii de bronz la Campionatul Mondial. Ambele performante au fost realizate ca antrenor secund, in 1999 ca secund al lui Zoran Jivkovic, iar in 2001 ca secund al lui Branislav Pokraetz. Ca jucator,  Kurtes a activat timp de 11 sezoane pentru Jugovic Kac.

Sincere condoleante!

ISKRENO SAUCESCE!

Handbal Club Municipal Constanta - campioana Romaniei la handbal masculin!

Reprezentantii Federatiei Romane de Handbal, alaturi de conducerea clubului, reprezentantii sponsorilor, dar si sustinatorii echipei au impartasit laolalta bucuria acestui succes pentru handbalistii constanteni.

Ascultandu-i pe participanti, ma gandeam ca doar in astfel de ocazii ne reamintim ca cel de-al doilea razboi mondial reprezinta o perioada plină de evenimente care au schimbat configuraţia lumii. Totodata, ma gandeam cat de tare mi-ar fi placut sa traiesc intr-o societate in care veteranii de razboi, de exemplu, sa fie tratati cu respect si sa ne determine sa reflectam ceva mai mult asupra sensului evoluţiei omenirii. Asa cum mi-ar mai fi placut ca televiziunile din Romania sa realizeze niste emisiuni tematice zilele acestea, care sa ne ofere povesti de viata, reale, emotionante. Macar acum, cand inca mai are cine sa le povesteasca.

Deocamdata, sunt oficialitati in Romania carora le-a trecut la un moment dat prin cap ideea absurda de a “oferi” si soldatilor romani plecati in Afganistan, zilele libere neplatite bugetarilor. Acelorasi soldati, carora salariile le vin cu intarziere, carora li se pregateste o pensie ca cea a oricaruia dintre noi… pentru ca nu-i asa, cei care ne conduc acum, chiar nu-s in stare sa faca nicio diferenta.

De fiecare data, an de an, vara de vara, am avut un DJ cap de lista:  Sasha, James Zabiela, Lee Burridge, Dave Seaman, Deep Dish (Ali Dubfire), John Digweed, Carl Cox, Steve Lawler, Audiofly, Loco Dice, MANDY, etc.

Anul acesta pentru mine, weeekendul 1 Mai  a insemnat, din nou, La Mania. Am avut doua repere: vineri - Steve Lawler, sambata - Frankie Knuckles !!

Este taticul muzicii house si mi s-a parut impardonabil, ca om care agreez genul, sa ii ratez setul din La Mania! Evident, a meritat! Totul e la superlativ: gazde, atmosfera si sunet!!!!! Echipa La Mania merita felicitari!

In aceasta perioada, am avut timp sa constientizez ca norocul e de partea mea… pentru ca am o familie exceptionala, cu parinti care au construit o relatie indestructibila intre mine si sora mea. Norocul e de partea mea… si pentru ca am la facultate multe colege de catedra alaturi de care evoluez constant, dar si pentru ca la birou sunt inconjurata de colegi seriosi, care pun suflet in tot ce fac. Sunt norocoasa, pentru ca am descoperit puterea cu care sa ii tin la distanta pe cei care imi “injectau” zilnic rautatile si conflictele lor de zi cu zi. Erau prea multe specimene de acest gen, oameni frustrati, nesiguri si rai.

Nu mai pierd vremea uitandu-ma la Tv, decat daca analizez impreuna cu studentii productiile din audiovizual (concept, discurs, simboluri). Nu citesc articole din vreun tabloid, intrucat nu sunt interesata de mizeriile lansate de niste oameni, care mai devreme sau mai tarziu se vor jena de “rodul” muncii lor.

Mai nou, telefonul mobil a devenit un “lux” al meu, nu al celorlalti, care considerau ca sunt la cheremul lor.

Asadar, bucuria acestei primaveri o traiesc alaturi de oameni dragi!

Da, pot spune acum, la bilanţ, cǎ am avut un an cu schimbǎri spectaculoase şi rǎsturnǎri de situaţie, exact cum îmi place mie! Sentimental a fost un an frumos, în care mi-am gǎsit liniştea şi echilibrul interior. Am încercat cât am putut de mult sǎ îmi trǎiesc prezentul cum am putut mai bine, sǎ fiu mult mai tolerantǎ decât o persoanǎ care nu are nativ aceastǎ capacitate. Altfel spus, am gǎsit o cale sǎ mǎ obişnuiesc cu situaţiile.

Pentru cariera mea, anul 2009 a început extrem de favorabil. Ştiam deja cǎ era timpul sǎ culeg roadele muncii mele din ultimii 15 ani. M-am adaptat, uneori mai uşor, alteori mai greu, tuturor încercǎrilor, dar, din fericire, a stat la latitudinea mea sǎ îmi aleg în proiectele derulate de mine colegii şi apropiaţii care îmi împǎrtǎşeau entuziasmul. Aşa am reuşit tot ce mi-am propus profesional în 2009!

A fost un an în care, în ciuda stilului meu impetuos, am câştigat simpatia multora dintre cei cu care am avut de-a face, ba chiar am legat prietenii foarte puternice. Tuturor celor care mi-au stat alǎturi în 2009, deja le-am mulţumit personal pentru susţinere. Le mai spun şi acum: MULTUMESC din tot sufletul!

Din varii motive, mi-a fost potenţatǎ şi latura aprinsǎ a firii mele, dar ca semn de maturitate (wow, un nativ din Berbec spune asta :D), am preferat sǎ îmi consum instinctele prin preocupǎri ceva mai elevate.

Dragilor, în scurt timp îmi voi creiona proiectele pe 2010!

PS: am mulţumit deja colegilor si prietenilor, dar aş vrea sǎ le Mulţumesc şi celor care dupǎ 9 luni de absenţǎ de pe micul ecran, încǎ îmi scriu mesaje, emailuri, sau care îmi spun atunci când mǎ întâlnesc, cǎ am însemnat mult pentru ei!

Am promis ca voi scrie un articol despre “Misogini”. Lucrez la el. Necesita timp sa il scriu si, oricum, nu e usor deloc. Mi se pare ca e un subiect provocator pentru mintea unei femei :)

Altfel, asist la pregatirile pentru sarbatorile de iarna…  E inca un prilej sa realizez ca, de fapt, fericirea acestor sarbatori nu sta in aglomeratia din jurul nostru, in bugetele cheltuite prin mall-uri, ci in puterea de a ne bucura si de-ai multumi lui Dumnezeu ca suntem impreuna!

Vineri seara, a trebuit sa inving aceasta tentatie si sa dau curs unei invitatii la teatru, dar si altei invitatii, de a participa la aniversarea de 10 ani a unui Pub constantean…. Pana la urma, e drept, ca nu mi-a parut rau!

Intai despre piesa de teatru. In primul rand, as vrea sa incercam sa facem ceva cu toate obisnuintele astea atat de “romanesti”, de a avea cafenele neaerisite, fara sisteme de ventilatie, cu mult fum, precum si obiceiul de a intarzia. Da, in Cafe Dárt am asteptat o ora sa inceapa spectacolul de teatru “Iubire confort 2″, timp in care am crezut ca imi voi imbolnavi toate caile respiratorii superioare… Asteptarea a meritat. Sigur, nu e momentul acum sa fac o cronica de teatru, dar cred ca Horatiu Malaele vorbeste cum nu se poate mai bine despre acest spectacol:

“Va aflati in fata unei piese ce vorbeste, cu candoare, cinism si mult umor, despre natura fatarnica si discontinua a naturii umane. Iubirea –un cuvant prabusit la picioarele Interesului. Daca ,,scena este oglinda lumii”, iata cartea dumneavoastra de identitate. Buna, rea, va seamana!” Horatiu Malaele

Dupa spectacol, am mers la un party foarte reusit, sau cel putin, asa mi s-a parut mie! Excelenta ideea ca toti invitatii sa tina cont de un dress-code: femeile - rochie de cocktail, barbatii-costum. Probabil ca priceputa creatoare de moda, Marcela Cuzic, a avut un merit major si la coordonatele dress-codului, dar si la imaginea animatoarelor din club.

Apoi, foarte important, muzica a fost exceptionala. “Bravo” - Mihai Girip & Alina Crisan, pentru ca au facut o selectie reusita de melodii, care ne-au incantat ani de zile si care au sunat exceptional, interpretate live, vineri seara… Si nu in ultimul rand, frumoasa si ideea de a darui tuturor invitatilor un CD, original, cu aceste piese: “Lost”, “Everytime”, “Let Go”, etc. (Mixofrenia feat Alina Crisan)

In concluzie, am facut alegeri foarte reusite pentru o seara de weekend!…

PS: nu m-am alintat cand m-am referit la imbolnavirea cailor mele respiratorii… Acum stau in casa, sa ma tratez!

PS:
1. Pentru cei care nu isi explica patima cu care scriu unii despre mine: in caseta redactionala am regasit un om cu care am lucrat impreuna la ziarul Telegraf in 1995 (redactor sef era atunci Radu Mazare), apoi am facut parte din aceeasi echipa la realizarea unor emisiuni Tv, o perioada fiind subalternul meu, in cadrul Redactiei emisiuni social-politice la NTV - e vorba de Marius Calcan. Sunt curioasa daca va avea demnitatea sa ma priveasca in ochi, atunci cand ne vom reintalni, la fel cum sunt curioasa sa aflu de la fostii colegi din NTV, care este atitudinea sotiei lui, Elena Calcan, crainica la acest post de tv, atunci cand vede cum actualii colegi din televiziune sunt improscati cu noroi in ziarul condus de sotul sau, care in paranteza fie vorba, a trait muuult timp din banii castigati la Telegraf / TV Neptun, fiind ani de zile angajatul unora dintre cei pe care acum ii balacareste zilnic in ziar. E moral sa faci asta?
2. La un moment dat, cativa fosti absolventi de la Jurnalism mi-au atras atentia la initialele unei persoane care a semnat o mizerie de articol despre mine, dar si despre alte colege de la universitate: D.M. - Denisa Macovei este o fosta studenta de-a mea, pe care asa cum am cunoscut-o eu la facultate, nu as fi crezut niciodata ca se va indrepta spre aceasta obscura zona a presei - cea de scandal. Aveam alte asteptari de la Denisa… Dar, asa e viata! Surprinzatoare!
In concluzie, refuz sa cred ca in breasla jurnalistilor vor fi acceptati, in continuare, oamenii fara caracter!

Constat în ultima perioadă de timp, că breasla jurnaliştilor are lacune foarte mari. Nu intru în detalii în acest articol…. Doar aş vrea să dau o bilă neagră jurnaliştilor din sport, care au tratat cu dezinteres performanţa handbalistelor de la naţională!

Daca as uita pret de o secunda de oamenii care ma opresc si imi spun cat ma admira, as spune ca efortul nu prea a meritat… dar, nu am cum sa uit de telespectatorii constanteni! Am in continuare sute de scrisori primite de-a lungul anilor si emailuri de data mai recenta! Asa ca hartia prin care mi se aduce la cunostinta incetarea colaborarii cu Tv Neptun nu mai valoreaza nimic, chiar si asa, sub motivatia crizei economice. Am invatat, totusi, ceva:

1. ca intotdeauna sunt oameni care se bucura de raul pe care ti-l pot provoca, crezand ca iti dau o lectie;

2. ca oricat de devotat ai fi in meserie, uneori, pur si simplu, Nu conteaza;  nicio fapta buna nu ramane nepedepsita!

3. ma felicit ca mi-am ascultat vocea interioara si ca nu am avut niciodata un singur loc de munca, ca a fost extrem de  important ca mai multe “instante” m-au evaluat in meseria asta: cei de la Radio Uniplus, Radio Contact, Radio Sky, Universitatea Ovidius Constanta.

4. am redescoperit ca sunt un jurnalist apreciat, pentru ca ofertele deja au aparut si continua sa apara… Multumesc, D.!

5. pentru ca oamenii a caror parere conteaza m-au incurajat la maniera urmatoare: “…Ti-am vazut cateva emisiuni. Nu se mai pot recunoaste in linia pe care o dai emisiunilor de substanta. Atingi nu doar marginile ci si nodurile imperiului. (…) Cred ca poti continua o cariera ca self made woman”  * Multumesc foarte mult, dna AM!

P.S. - Intre timp, astept ca unele persoane “sa isi poarte povara deciziilor luate”…  Am impresia ca de data asta va merita sa am rabdare!

De ce? Pentru cǎ de maxim 15 minute s-a încheiat meciul de handbal dintre MKB Veszprem şi Real Adelmar Leon, în grupa a 3-a principalǎ din Liga Campionilor.

A fost emoţionant, nu numai datoritǎ victoriei maghiarilor, ci mai ales datoritǎ atmosferei din sala de sport.

Mǎ înclin în faţa publicului maghiar, care minute în şir a scandat numele jucǎtorului Marian Cozma, ucis mişeleşte acum o sǎptǎmânǎ…

Mǎ înclin în faţa jucǎtorilor de la MKB Veszprem, care plângeau fǎrǎ reţineri, amintindu-şi de tragedia de exact acum o sǎptǎmânǎ.

Totodatǎ, tricoul purtat de Marian Cozma la echipa ungarǎ, cu numǎrul 8, a fost retras şi a fost afişat în sala în care s-a disputat partida.

Pentru cǎ au arǎtat cǎ le pasǎ, spectatorii maghiari trebuie apreciaţi!

Astfel, au arǎtat iubirea pe care i-au purtat-o lui Marian Cozma, dar şi solidaritate creştină faţă de familia îndurerată a jucǎtorului român.

Splendoare umanǎ = Jucǎtorii de la Veszprem + Publicul maghiar de la meciul de azi!

Astazi am aflat niste chestii menite sa imi explice cele intamplate in ultimele 2 zile… Ceva de genul ca pentru unii dintre noi, din punct de vedere numerologic, perioada asta e cam anapoda…Pentru mine, de exemplu, e cu rezonanta 7, pentru o alta persoana, rezonanta 9. Asta inseamna ca asa s-ar explica starile de la agonie la extaz, gandurile, sentimentele, trairile noastre… Dincolo de faptul ca se stie ca sunt de felul meu un vulcan de sentimente, m-a amuzat teribil faptul ca mi s-a cerut mie, tocmai mie!!!  ca in toata aceasta luna februarie, si in general, in acest an, sa fiu Diplomata!!!!!

Atentie! Daca asta nu are vreo legatura cu faptul ca spun  intotdeauna ce simt, ca iubesc prea mult, ca sunt prea sincera cu cei din jur, ca sunt extrem de sensibila (ok, plangacioasa realmente)… ajutati-ma sa depasesc 7 -le meu si 9-ul celalalt!

PS-Gata! La cererea publicului,de azi, m-am hotarat sa scriu cartea Aceea…

“(02.02.2009 21:35:17): dupa ce am dat click pe site-ul tau mi s-a stins si mi s-a aprins monitoru; si-acum face la fel”… “poti sa scrii un articol pe tema asta…ce patesc oamenii dak nu vin sa o vada pe monixa  sau dak nu citesc p site”…

Ma bucur ca ai inteles ca de obicei, foarte repede despre ce e vorba… Dincolo de Semne…  Iti multumesc, C!

 Pe scurt, mai mult sau mai puţin voalat, mi se spune cǎ nu mai sunt cum eram… Se pare cǎ acum las sǎ se vadǎ ceea ce am ţinut ascuns… Ei bine, poate cǎ nu sunt atât de rea, pe cât zic unii, poate cǎ am lǎsat mai mult sau mai puţin intenţionat nişte repere care sǎ îmi mascheze timiditatea excesiva. Acum însǎ, sunt susţinutǎ în a arǎta cǎ de fapt sunt perfecţionistǎ, extrem de sensibilǎ, cǎ mǎ rǎnesc multe lucruri şi cǎ nu mǎ tem sǎ îmi pierd capul în iubire…

Cert este ca nu mai am energie sǎ duc rǎzboaie care nu îmi aduc nimic bun. Cândva, credeam în actul voliţional, în ambiţie, în puterea de a da deoparte orice obstacol… Insǎ, nu îmi era prea clar, de ce fac asta!

Cel mai greu a fost cand am descoperit ca exista viata dincolo de usa redactiei! A trebuit sǎ îmi dau seama dupǎ 15 ani de carierǎ, cǎ aceastǎ linişte de care mǎ bucur acum, nu va putea fi înlocuitǎ de nicio izbândǎ profesionalǎ.

Mult timp m-am irosit inutil. Aşa cǎ am decis sǎ evit oamenii pentru care reuşita în viaţǎ este fie un post de conducere, fie “sǎ facǎ bani”… Cred cǎ în viaţǎ e mai important sǎ te emoţionezi, sǎ te bucuri, sǎ te întristezi dacǎ e cazul, sǎ înveţi sǎ iubeşti necondiţionat, cât poţi de mult şi sǎ încetezi sǎ înţelegi. Nu mai ştiu care filozof nihilist spunea: „caut un drum între naivitatea de-a iubi totul şi nenorocirea de-a nu iubi nimic”.

Aşadar, pǎstrez chipul serios, dar conserv ceea ce acum cred cǎ pot spune cǎ e charismatic la mine: aceastǎ dimensiune sensibila si uneori copilaroasa a mea. 

Dupa un anumit timp,
omul invata sa perceapa diferenta
subtila intre a sustine o mana
si a inlantui un suflet,
si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva
si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta,
si asa, omul incepe sa invete…
ca saruturile nu sunt contracte
si cadourile nu sunt promisiuni,
si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi,
si invata sa-si construiasca toate drumurile
bazate in astazi si acum,
pentru ca terenul lui ‘ maine ‘
este prea nesigur pentru a face planuri …
si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult,
pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.
Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina
si-si impodobeste propriul suflet,
in loc sa mai astepte ca altcineva sa-I aduca flori,
si invata ca intradevar poate suporta,
ca intradevar are forta,
ca intradevar e valoros,
si omul invata si invata …
si cu fiecare zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de
cineva pentru ca iti ofera un viitor bun,
inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale,
fara a pretinde sa te schimbe,
iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti.
Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea,
in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati,
si ca cel care nu lupta pentru ei,
mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie,
pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten,
e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul iti dai seama ca desi
poti fi fericit cu prietenii tai,
intr-o buna zi vei plange
dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta,
nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana,
mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi
umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca,
asta va determina ca in final,
ele nu vor mai fi asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate,
cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,
iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
si acum s-au dus si nu mai sunt…

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa
ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor,
sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.

Dar din pacate,
toate se invata doar cu timpul…

Super oras! Ma gandeam, strabatandu-i strazile, ca daca orice oras din Romania ar fi fost bombardat asa cum a fost Belgradul, probabil ca ne-am fi lins ranile si acum…

Am gasit cladirile bombardate de americani…mi s-a parut emotionant sa le vad asa, ca pe niste ruine…dar, demne si semete, printre alte cladiri noi, impunatoare dimprejur!

Una peste alta, oricum am privi lucrurile, probabil ca e vorba de o maladie grava a lumii moderne…

Am o intrebare!

Trebuie, sau nu sa catalogam drept imperfect ceea ce e omenesc?

Sunt voci care sustin ca aspiratia catre perfectiune este non-sens, intrucat omul este deja perfect. In caz contrar, se poate spune ca ar lipsi iubirea….

Cum asa?….Simplu! Pentru ca doar ea rabda totul si iarta totul! Dar cine mai are timp de asta?…

Am obosit sa vad atat de multi oameni posomorati, tristi… Vad prea des situatii in care oamenii sunt descumpaniti in fata unor lucruri frumoase… Nu mai stiu cum sa reactioneze. Ati vazut cum atat de multi se pot intrista la un cuvant…si atat de putini se pot bucura?…

Ati vazut ca sunt multi oameni carora le e frica sa mai rada cu gura pana la urechi? De ce? De ce le e jena cu ceea ce sunt… de ce nu vor sa se arate lumii asa cum sunt? De ce tzin atat de mult la nenorocitele astea de aparente? Sa afisam bucurie, fericire, implinire, prosperitate! Káhhh!!

Mi-e dor de oamenii “vii”, care stiu exact ce sa faca pentru o singura clipa de bucurie… cat un zambet! Mi-e dor de cei care rad in hohote pe o terasa plina de oameni cu fitze!!!

Cel mai important mi se pare ca e sa nu te lasi pacalit de ispite si sa nu cedezi gandirii negative. Apoi cred ca trebuie sa ai capacitatea de a uita. Aici ma refer la cel care uita pur si simplu, de la sine… si nu la cel care vrea sa uite.

Apoi ar fi exceptional sa nu privesti in trecut pentru ca sa nu gasesti in viitor lucrul spre care privesti. In viata, totul are un sens… chiar si uitarea.

Sugestia ar fi sa traiesti acum… nu ieri sau maine. Ieri a trecut, iar maine nu stii ce va fi.

De altfel, am citit undeva ca prin mintile nostre, un motan alearga un soricel… altfel spus, mintea complica lumea, existenta.

Daca te vei mánia, vei urá, te vei calauzi dupa orgoliu, n-ai sa mai poti iubi fara ca mintea sa nu-ti intoarca pe dos toate sentimentele!

“Stii ce ma supara la tine? Pentru ca inca mai existi, acolo in mine fara sa faci nimic. Ma supara ca vreau sa te ajut, ma supara ca m-ai ranit gratuit si cu un scop, ma supara pur si simplu acele lucruri care tin de mine, la tine… Ma supara ca existi in sufletul meu ca un virus de care nu pot scapa. Dar stii care e faza cea mai amuzanta? Probabil la fel as fi procedat si eu in locul tau, cred ca si asta ma deranjeaza mult… Ca sunt ca tine. “

Daca v-a placut si deja va ganditi la “cineva special”… ma bucur!

www.tolo.ro. singurul blog pe care il citesc zilnic

Desi am ajuns destul de “incarcata negativ” la platou, din cauza unuia (…) care mi-a blocat masina, emisiunea a iesit ok.

Principala idee pe care mi-am insusit-o a fost aceea ca in blogosfera este loc pentru toata lumea atat timp cat sunt respectate regulile democratiei…

Aha, deci!… Cum in viata de zi cu zi nu se respecta democratia (sa faci ce vrei, dar fara sa ii deranjezi pe altii reprezinta un bla bla pentru figuranti), inteleg ca mai avem un drum lung!

Important este sa percepem blogul ca pe o forma de comunicare…

Am avut cateva emisiuni la care ma gandesc cu drag: filmul contemporan (Sergiu Nicolaescu, Cristi Iacob), femeia casnica/femeia de cariera, editia despre motoare si masini, dependenta de shopping, drogurile la indemana oricui, transplantul de organe intre stiinta medicala si Biserica, adoptia copiilor, etc

Altfel… dincolo de faptul ca organismul meu isi cere dreptul la odihna, trebuie sa recunosc ca numar editiile pana la vara…pentru ca mai am o luna pana la vacanta la care visez de 8 luni: Budva, Muntenegru!!

Revenind… Ma framanta chestiunea cu “bulversatul” de vineri incoace, de la prezentarea de moda a lui Adrian Oianu… Se pare ca niciodata nu sunt pregatita sa fac fata provocarii unei intalniri de grad 0 ( zero!!!) … Macar atunci mi-am dat seama ca nu sunt singura! Ar fi fost culmea sa fiu singura! :)) Astazi cred, totusi, ca m-am gandit prea mult la asta! Ce bine ca se termina ziua asta!

Aaaa, mi s-au naruit toate planurile pe care mi le facusem pentru ziua mea… as fi vrut sa imi serbez ziua departe de ochii lumii… dar, nu se poate din 5 mii de motive, care nu tin de mine!! :(( Oricum, Ionut B. m-a sunat in seara asta sa imi spuna ca exact la miezul noptii, de ziua mea, vor canta in Crush, cei de la Directia 5! Stranie coincidenta!

Am avut o zi grea… chiar spre seara m-a doborat oboseala…Curios!!…Oricum, am inceput o noua serie de emisiuni la Tv… X-SHOW!… N-a fost rau…insa cum toate s-au rezolvat cu o ora inainte de a intra in direct, a fost solicitant…plus ca mai sunt 1000 de lucruri de pus la punct! A fost un “direct” care am simtit ca m-a stors de energie…

Asta e!… O sa gandesc Frumos… si o sa incerc sa imi refac energiile pentru maine!

Am o mare admiratie pentru Ceca Raznatovic… De ce? Pentru ca nu stiu multe femei, care dupa ce sa isi piarda iubitul, sotul, tatal copiilor, sa poata sta departe de orice alta provocare masculina ani de zile… E atat de rar!…

Ceca este una dintre cele mai bune artiste din Serbia, a fost sotia lui Arkan, adica Zeljko Raznatovici, seful gruparii gruparii paramilitare sarbe Tigrii. Arkan era si seful clubului de fotbal Obilici … a avut un sfarsit tragic, fiind ucis intr-un atentat cu bomba. Moartea lui a nascut multe contradictii. Victima unei reglări de conturi sau lichidat de serviciile secrete ale CIA, cert este ca Arkan a lăsat în urmă 9 copii, dintre care 2 cu Ceca Raznatovici precum şi o avere uriasa.

Ceca a rămas una dintre cele mai iubite cântăreţe de muzică din Serbia şi nu numai. Este si actrita, om politic, presedinte de club de fotbal… In luna martie 2003, a fost arestata si detinuta timp de patru luni de zile, fiind acuzata ca a ajutat clanul Zemun in asasinarea premierului Serbiei, Zoran Djindjic. In acelasi timp, Ceca era acuzata de tranzactii “necurate” la clubul de fotbal FK Obilic.

http://news.bbc.co.uk/1/hi/entertainment/music/2043291.stm

Despre muzica pe care o canta Ceca am aflat ca printre cei care au compus melodiile de pe albumele “turbofolk” ale ei se numara si doi rockeri celebri, Dino Merlin si Oliver Mandic.

Ceca- Lepi grome moj

Ceca - Lepi grome moj
Bio si moja nevinost i greh, moja trema ==You were my innocence, my sin, my tremor
na usnama od suza krvav trag ==On my lips a trace of tears and blood
kad god te nema ==every time you are gone.

Veciti strah i moje ludilo ==Everlasting fear and my madness
da l’ odlazis il’ ipak ostajes ==Are you leaving or staying
sad je sve, sve izmedju nas ==Now everything between us
samo hoces neces ==is just about wanting it or not.

Ref.
A secas li se, lepi grome moj ==Do you rememeber, my beautiful thunder
nekada je tlo pod nama pucalo ==when we used to crush the ground under our feet
srce je u srcu kucalo ==when a heart pounded in a heart
ma, reci gde je zapelo ==Tell me what have we done wrong.

Secas li se, lepi grome moj ==Remember, my beautiful thunder
pila sam ti kisu sa ramena==I used to drink the rain of your shoulder
jos sam tvoja munja, oganj tvoj ==I’m still your lightning, your fire
udari opet, grome moj ==Hit once again, my thunder.

Bio si moj oslonac i pad, ono ime =You were my strenght and my ruin
koje sam zvala kada ceo svet ==the name I called
zaboravi me==when all the world abandones me.

Veciti strah i moje ludilo==Everlasting fear and my madness
da l’ odlazis il’ ipak ostajes= Are you leaving or staying
sad je sve, sve izmedju nas= Now everything between us
samo hoces neces= is just about wanting it or not.

Ref.
Secas li se lepi grome moj= Remember, my beautiful thunder
pila sam ti kisu sa ramena= I used to drink the rain of your shoulder
jos sam tvoja munja, oganj tvoj=I’m still your lightning, your fire
udari opet, grome moj=Hit once again, my thunder

Ceca - Ja jos spavam
___

De exemplu, in drum spre Eforie Nord, ma gandeam ca voi gasi oameni marcati de inundatiile de azi noapte… ca totul va fi cenusiu…insa, nu si aici… Astfel, mi-am dat seama ca de fapt, nu exista vreme urata, sau vreme rea, ca ploaia nu poate fi rea, poate doar propria stare sufleteasca sa fie rea! Atunci cand te trezesti cu “fata la cearceaf” si te gandesti cu groaza ca trebuie pe parcursul zilei sa faci ceva ce nu ai vrea, e clar ca acesta e momentul in care ai obligatia sa iti schimbi viata. Poti incepe cu a identifica ce anume te deranjeaza din ceea ce ai trecut in agenda ta… Sau poate ca te vei gandi ca placerea vine mancand… Se zice ca daca daca spui Nu din start neplacutului, acesta va navali pana la urma catre tine.

Fericiti sunt cei care au o capacitate mare de a uita… ma refer la cei care uita de la sine si nu la cel care vrea sa uite. Pana la urma, e bine sa nu privesti in trecut pentru ca nu cumva sa nu gasesti in viitor lucrul spre care privesti. E clar ca mintea complica lumea, existenta. Sunt multi cei care sunt manati de manie, ura, orgoliu, cei care au ganduri de razbunare, care au scenarii pentru asta.

Eu ii voi ramane recunoscatoare omului care m-a invatat, destul de dureros de altfel, ca orgoliul trebuie infrant, aceasta fiind singura cale de a fi senina, multumita, fericita. M-a convins spunandu-mi ca daca nu voi accepta aceasta schimbare, n-am sa pot iubi fara ca mintea sa imi intoarca pe dos toate sentimentele. Astfel, am invatat ca totul are un sens, chiar si uitarea.

Incercati sa ii urmariti pe cei din jur pret de cateva minute si sa vedeti ca multi se pot intrista la un cuvant, dar sunt foarte putini cei care se pot bucura la un alt cuvant! Invata sa traiesti acum si nu ieri sau maine. Ieri a trecut, iar maine nu stii ce va fi. N-ar fi rau sa ne uitam prin amintirile noastre ca la un film, constientizand astfel ca ai fost alt om in fiecare secunda a vietii tale.

De curand am urmarit un interviu cu regretatul Florian Pittis, care amintea faptul ca Bob Dylan ar fi spus la un moment dat:”Care viitor? De fiecare data cand ma trezesc, e tot azi!” Draguta teorie…

Cred ca o maladie grava a lumii moderne este aspiratia catre perfectiune, aceasta dorinta de a fi un robot intr-o lume de roboti. Mi-ar placea sa acceptam cu totii ca nu e firesc sa cataloghezi drept imperfect, ceea ce pana la urma, e omenesc.

Sunt multi cei care putem spune ca am avut o perioada in care ne-am vandut muncii… Macar acum constientizam care sunt adevaratele valori ale vietii si care este sensul pe care il dau in raport cu motivatiile si cu aspiratiile noastre.

Pentru mine, totul a inceput cand m-am vazut inconjurata de oameni care au devenit sclavii valorilor materiale si care isi consuma toata energia pentru bani si pozitie ierarhica. Mai mult, aceste personaje au si o dorinta evidenta de a fi invidiati pentru bunastarea lor materiala excesiva pe care ei o coreleaza cu reusita sociala sau existentiala. Pentru ei conteaza numarul, cantitatea si pretul.

De exemplu, vedem cum noi cei din estul Europei suntem mai preocupati de haine decat cei din Vest, ne dorim case mai mari sau o masina mai buna.Victime ale societatii de consum, devenim cu totii membrii unei societati cu valori materialist - excesive, spre deosebire de vestici, care profita de tot ce este modernitate pentru a spori confortul vietii, dar si calitatea ei. Aceasta adictie de shopping tine de centrarea de materialism, prin manipularea publicitatii, care indeamna catre consumerism.

Cu ceva timp in urma, intr-o emisiune de televiziune, un cunoscut medic psihiatru atragea atentia asupra copiilor ca provin din familii care au un sistem de valori bazat pe mercantilism. Spunea ca marea greseala a parintilor care acum au copii prescolari si scolari este de a petrece prea putin timp cu copiii lor si de a-si exprima vina aceasta prin repozitionarea verbului “a cumpara”. Practic, copilul este platit sa existe in liniste, fara sa ii perturbe pe parintii mult prea preocupati de a aduna bunuri decat de a face diferenta intre dorinta si necesitate.

Intr-un articol despre downshifting am citit un banc elocvent pentru subiectul meu: « Un om sta pe malul marii si cineva vine si ii spune sa ii prinda niste peste, iar el ii spune ca nu, pentru ca sta pur si simplu si contempla marea. Acesta ii spune: iti dau bani si nu o sa mai ai barca asta prapadita, o sa iti iei una mai buna. Tot nu vroia. Acesta incepe sa ii arate care sint avantajele: daca prinzi peste mai mult cu barca cea buna o sa poti sa iti iei un vapor si daca iti iei un vapor o sa iti poti face o fabrica de conserve de peste si o sa lucreze altii pentru tine si tu nu o sa faci nimic, la care omul raspunde: si acum ce fac? »

Asa se face, ca suntem probabil una dintre putinele tari in care absolventul de stiinte umaniste este pe post de manager, absolventul de comunicare este consultant de vanzari, iar fizicianul coordoneaza relatiile externe ale unei companii. Ma gandesc ca acestia sunt cei care au dorit sa nu isi urmeze visurile. Sau poate ca au facut greseala pe care o fac in continuare multi adolescenti romani, care inca nu stiu care sunt parghiile necesare unei cariere potrivite si de succes.

Cunosc multi oameni extrem de capabili, care au ales intai sa vada ce meserie ii cheama, li se potriveste si de abia dupa aceea, sa se orienteze in campul invatamantului superior. Acesta ar fi un curs logic al vietii… Cand iti incepi si cand iti inchei studiile e o optiune personala. Dar inca mai cred ca traim intr-o societate anapoda atat timp cat avem, anual, mii de licentiati in drept si economie si note de 2 la examenele profesionale ale breslei.

Altfel, ne atrag cazurile celor care merg “la serviciu” apatici si plictisiti, cei care pana la o varsta rezonabila nu au dat niciodata un examen pe postul pe care il ocupa, trecand in cel mai fericit caz, printr-un interviu de angajare si acela facut dupa ureche. Mai exista o varianta, a celor care la un sfert de veac de existenta nu stiu cat costa o paine, care e pretul gigacaloriei sau de cate salarii are nevoie un om cinstit sa isi achizitioneze limuzina pe care ei au primit-o in dar la majorat. Tot ei sunt cei care cred ca e la indemana oricui achizitionarea unui apartament, a unei vile sau a unui teren, pentru ca nu-i asa, parintii lor nu s-au spetit muncind zi si noapte pentru toate astea… Ce-i asa de complicat?… Totul se rezolva cu cate un “tun”… Asa o fi, insa… imi permiteti sa zambesc atunci cand totul se va fi luat, impartit, furat… si vor vedea ca de fapt o afacere, e ceva mai mult decat achizitiile facile ale familiei lor in ultimii 17 ani? Nu sunt atat de naiva cat sa ma intreb daca acesti copii ai “cuiva”, anonimi altfel, s-ar descurca o jumatate de an fara conturile familiei.

Important este sa acceptam ca segmentul resurselor umane va fi in perioada urmatoare zdruncinat de concurenta, atat timp cat pe piata romanesca vor veni profesionisti din Occident care vor sufla in ceafa celor care cred ca in Romania e posibil orice si oricum, si care au inteles de mult timp, ca pentru a avea un job bun e nevoie sa te stii intr-o concurenta continua. Intotdeauna, oriunde in lumea civilizata, ramane prin concurs, cel mai bun.

Va dau un exemplu concret… In televiziunile din Romania se scot din ce in ce mai multe posturi la concurs… Asta e bine… Dar de ce asa de des? O explicatie ar fi ca au aparut multe posturi TV noi, pe de alta parte, pentru ca sunt putini cei care rezista, cei care au aflat ca dincolo de stralucirea din exterior, e un domeniu dur si nu este platita munca pe masura efortului, daruirii, sacrificiilor.

Multe frumuseti feminine ale patriei au aflat ca nu e suficient sa te vezi drept o vedeta fandosita, ci ca trebuie sa stii sa transmiti prin metalimbaj ceva, ca ai nevoie sa cunosti instrumentele de filmare, tehnica de montaj, de interviu, ca tv-ul nu e iesire de promenada ca sa ai grija doar cum te imbraci, cui zimbesti si cum te misti. E un domeniu pe care il cunosc de 14 ani si pot spune cu mana pe inima ca multe persoane sunt nechemate, ca nu au in vocabularul de baza mai mult de 200 de cuvinte, ca n-au picatura de cultura generala si ca nu citesc nimic in plus decat reviste mondene (care au din fericire mai multe fotografii). Aceste minunate de la Tv, nu stiu cine e Fiske si ce treaba are el cu televiziunea, n-au auzit de Bourdieu sau de scoala de la Palo Alto si nu pricep de ce e nevoie ca un jurnalist sa faca o facultate sau sa aiba cunostinte de sociologia comunicarii… Ele nu stiu ca scoala unui bun operator de imagine este o adevarata arta si tot ele nu stiu ce inseamna respectul in munca de televiziune. E adevarat ca poti lua lectii de dictie, de vorbire in fata camerei, de miscare, dar nu poti lua lectii de talent, nu ajunge doar frumusetea sau tineretea.

Trebuie sa te gindesti de doua ori, intrucat chemarea, farmecul sunt greu de definit, usor de reperat dar sunt imposibil de fabricat. In televiziune rezisti cu talent, serioziate, ambitie, dureri de cap, idei, vocabular, cultura, decenta, rezistenta, vocatie de cuceritor… Dar si cu prieteni care ar trebui sa nu iti faca deserviciul de a te minti si de a te proiecta altfel decat esti. E important, pentru ca publicul nu minte. Niciodata.

Interesant este ca, de o buna bucata de vreme, barbati pe care ii credeam foarte puternici, verticali, aflu ca au luat la casatorie numele de familie al miresei. Intotdeauna ele spun ca “asa a vrut el, nu l-a fortat nimeni”…Ei nu spun nimic despre asta, iar daca proaspata nevasta nu e de fata, se lasa o tacere vinovata. Poate ca e o dovada de dragoste si de respect din partea lui, pentru familia ei, dar e interesant ca in absolut toate cazurile de acest gen pe care le cunosc, aceste mirese sunt cu mult mai bogate ca mirii. Deci: cine se insoara…cine se marita?

La noi, la romani, la nasterea unui copil, am vazut ca e prilej de bucurie daca pruncul e baiat, pentru ca proaspatul tatic, spune ca o sa ii duca numele mai departe. De exemplu, tatal meu si-a dorit si din acest punct de vedere un baiat… dar are in schimb, doua fete! Asa ca, numele de familie Coroiu e posibil sa se opreasca aici.

Dar cum ramane cu domnul care se intoarce in familia lui cu numele ei de familie? Ce l-a determinat sa faca asta? E intamplator faptul ca noua lui familie este cu mult mai sus pe o scara sociala? De ce nu se intampla aceasta situatie si atunci cand familia lui e mai instarita ca a ei? Familia lui a primit realmente cu zambetul pe buze aceasta decizie? Prietenii lui ce spun? Pentru copiii pe care ii vor aduce pe lume, cum va fi? Vor avea 3-4 nume?…

Cu toate acestea, sunt voci care sustin ca baietii trebuie sa duca numele mai departe, indiferent care ar fi motivatiile viitoarelor doamne care vor sa isi pastreze numele de fata: sentimentul datoriei fata de familia in care te-ai nascut, arbore genealogic, comoditate, numele de familie nepotrivit al sotului.

Eu cred totusi ca atunci cand imi voi pronunta noul nume de familie, voi simti ca, intr-adevar, ii apartin cu totul, ca e o dovada de daruire pe care o fac pentru El, ca il recunosc ca fiind capul familiei si de ce nu, ca e normal sa arat acest lucru.

Pe de alta parte, vor fi voci care vor sustine ca din ce in ce mai multe femei se casatoresc in jurul varstei de 30 de ani, atunci cand au deja o cariera, iar numele lor este cunoscut in domeniul respectiv. Astfel, decid sa isi pastreze vechiul nume… Discutabil, intrucat ma gandesc ca daca am reusit cu numele meu, reusesc si cu un alt nume. In fond, sunt aceeasi persoana, nu? Am aceleasi calitati, defecte, acelasi potential. As putea sa iau in acte noul nume, iar in relatiile mele sociale sa ma recomand la fel ca si pana acum, nu?

E posibil ca sa fie o traditie invechita preluarea numelui de familie al sotului, asa cum e posibil sa fii foarte mandra de numele tau de familie ca sa il schimbi… Insa, dincolo de toate acestea, daca as fi un barbat care privind in cartea de identitate, as gasi doua nume de familie, m-as privi in oglinda, sincer, si m-as intreba: “De ce?”

Si s-a intamplat! Am revazut “Lacul lebedelor”!
Vreme indelungata am refuzat sa mai vad vreun spectacol de balet la Constanta, dupa ce am fost spectator la un esec cu “Lacul lebedelor”, intr-o perioada cu multe schimbari pentru balerinii constanteni…

In tot acest timp, in care nu am mai intrat la vreun spectacol de balet, am ramas admiratoarea unor dansatori de exceptie cum sunt: Alice si Cristi Tarcea, Monica si Horatiu Chereches, Felicia Serbanescu, Gigel Ungureanu, Simona Costea. Mult timp mi s-a parut inadmisibil ca oameni de o asa valoare artistica sa aiba un salariu umilitor… Nu stiu de ce, dar cand vorbeam cu ei despre problemele lor, mi-era jena… ar fi trebuit sa aiba confortul material pentru a crea! Sper ca situatia sa se indrepte cat mai curand…atat timp cat inca mai sunt prin Romania si nu pleaca pe nave de croaziera sa danseze pentru un salariu decent.

Interesul pentru acest spectacol a fost mare pentru constanteni. Am vazut in sala Casei de Cultura din Constanta balerini constanteni, oameni politici, doamne elegante, domni distinsi si putini tineri… De ce asa putini tineri? Greu de spus… un raspuns as gasi daca ma gandesc la reactia celor din jurul meu cand le spun de cate un spectacol de balet sau dans contempran… sunt indiferenti! Deocamdata, as completa sarcastic… doar pana cand vor incapea pe mana cui trebuie… pe mana unor profesionisti care sa ii captiveze complet!

Am plecat la spectacolul propus de Teatrul Academic de Opera si Balet din Kiev, cu gandul ca aveam sa vad o productie a unei companii de balet clasic care este considerata prima dupa cea de la Balsoi Teatr din Moscova. Au dansat Anna Duroch (Odette – Odile) si Maxim Cepik (printul Siegfried), Denis Nedak (baronul Rotbart), Oleg Timoshenko (Bufonul), Victor Sobolev (Wolfgang), Ivanna Verba (Printesa). Coregraful principal al spectacolului este Victor Litvinov, decorurile au fost realizate de Viacheslav Okunev, costumele de Irina Press, iar coregrafia mai este semnata si de Marius Petipa, Lev Ivanov si Valeriy Kovtun.

Suna sec, nu?… Stiu, dar sunt tentata sa folosesc numai superlative si v-ati gandi ca poate sunt subiectiva, desi spectacolul a pastrat doar pe alocuri versiunea originala. Protagonista spectacolului, Anna Duroch, a dansat exceptional si am aflat dupa spectacol ca este casatorita cu partenerul ei din spectacol, Maxim Cepik, interpretul printului Siegfried. Impreuna au doua fetite, una de 10 ani si alta de 2 ani.

Sala a fost arhiplina, desi pretul biletelor a fost unul destul de mare, iar caldura era inabusitoare pentru spectatori dar mai ales pentru balerini… Vorba cuiva, sala Casei de cultura din Constanta nu e buna nici iarna ca e prea frig, nici vara ca e prea cald, insa deocamdata alta n-avem.

Am plecat cu gandul ca la fiecare spectacol de balet ma emotionez… Pentru mine, balerinii sunt speciali, complicati, sofisticati, au un suflu viu si sunt o categorie speciala de oameni. Ii privesc de fiecare data, altfel… La un moment dat, am asistat la repetitiile chinuitoare ale unor spectacole grele. Stateam intr-un colt si ii admiram, incercam sa numar de cate ori repetau un gest, o miscare… incercam sa vad dincolo de ochiul unui neprofesionist, ce ii determina sa repete la nesfarsit!

Au fost spectacole de dans contemporan care m-au marcat pentru totdeauna… Doamne, ce, si mai ales, cat au pierdut cei care au ratat acele intalniri divine!… Te inalti spiritual dupa ce ai vazut “Anotimpurile”, iar viata nu mai poate fi anosta nicicand dupa ce ai vazut “Adios Tristeza-Symphonia de un cuerpo”- creionate artistic de Sergiu Anghel (si acum imi amintesc cat de magnetic mi s-a parut acest om ín timpul interviului pe care mi l-a acordat intr-o emisiune de televiziune). Adesea rememorez fragmente din spectacolul “Via Paris - De France… ou bien d’ailleurs”, cu participarea extraordinara a lui Gigi Caciuleanu, care a realizat un scenariu choreopoetic genial. Pastrez cu drag caietele program ale acestor spectacole… Asa cum pastrez decupaje din interviurile pe care le-au acordat pe parcursul colaborarilor la Constanta, nume grele precum Gici Caciuleanu, Pierre Tavernier sau Germinal Casado.

Am cunoscut oameni din lumea dansatorilor care m-au innobilat, in preajma carora mi-era teama sa respir, ca sa nu ii deranjez din activitatea lor creativa, care este continua… De fiecare data m-am intrebat…Oare as fi putut fi ca ei? As fi avut aceeasi daruire constanta, as fi reusit sa imi conserv emotia la un asa nivel?

Pana cand voi gasi un raspuns, voi merge ca si pana acum spre ei, spre lumea dansului!