MONIXA

De prin septembrie 2007, conştientizez cǎ nimic pe lumea asta nu se comparǎ cu liniştea sufleteascǎ. Serios…

 Pe scurt, mai mult sau mai puţin voalat, mi se spune cǎ nu mai sunt cum eram… Se pare cǎ acum las sǎ se vadǎ ceea ce am ţinut ascuns… Ei bine, poate cǎ nu sunt atât de rea, pe cât zic unii, poate cǎ am lǎsat mai mult sau mai puţin intenţionat nişte repere care sǎ îmi mascheze timiditatea excesiva. Acum însǎ, sunt susţinutǎ în a arǎta cǎ de fapt sunt perfecţionistǎ, extrem de sensibilǎ, cǎ mǎ rǎnesc multe lucruri şi cǎ nu mǎ tem sǎ îmi pierd capul în iubire…

Cert este ca nu mai am energie sǎ duc rǎzboaie care nu îmi aduc nimic bun. Cândva, credeam în actul voliţional, în ambiţie, în puterea de a da deoparte orice obstacol… Insǎ, nu îmi era prea clar, de ce fac asta!

Cel mai greu a fost cand am descoperit ca exista viata dincolo de usa redactiei! A trebuit sǎ îmi dau seama dupǎ 15 ani de carierǎ, cǎ aceastǎ linişte de care mǎ bucur acum, nu va putea fi înlocuitǎ de nicio izbândǎ profesionalǎ.

Mult timp m-am irosit inutil. Aşa cǎ am decis sǎ evit oamenii pentru care reuşita în viaţǎ este fie un post de conducere, fie “sǎ facǎ bani”… Cred cǎ în viaţǎ e mai important sǎ te emoţionezi, sǎ te bucuri, sǎ te întristezi dacǎ e cazul, sǎ înveţi sǎ iubeşti necondiţionat, cât poţi de mult şi sǎ încetezi sǎ înţelegi. Nu mai ştiu care filozof nihilist spunea: „caut un drum între naivitatea de-a iubi totul şi nenorocirea de-a nu iubi nimic”.

Aşadar, pǎstrez chipul serios, dar conserv ceea ce acum cred cǎ pot spune cǎ e charismatic la mine: aceastǎ dimensiune sensibila si uneori copilaroasa a mea.