MONIXA

Despre generatia din care fac parte, aud adesea ca ar fi una de sacrificiu… La Revolutie, nu eram nici copii, nici adulti, ci adolescenti, am crescut intr-o perioada de schimbari majore in invatamant dupa 1989, ne-am dezvoltat odata cu economia de piata si am inteles, desi poate n-am fi vrut, ca e reala povestea cu cei 20 de ani necesari evolutiei societatii romanesti.

Asa se face, ca suntem probabil una dintre putinele tari in care absolventul de stiinte umaniste este pe post de manager, absolventul de comunicare este consultant de vanzari, iar fizicianul coordoneaza relatiile externe ale unei companii. Ma gandesc ca acestia sunt cei care au dorit sa nu isi urmeze visurile. Sau poate ca au facut greseala pe care o fac in continuare multi adolescenti romani, care inca nu stiu care sunt parghiile necesare unei cariere potrivite si de succes.

Cunosc multi oameni extrem de capabili, care au ales intai sa vada ce meserie ii cheama, li se potriveste si de abia dupa aceea, sa se orienteze in campul invatamantului superior. Acesta ar fi un curs logic al vietii… Cand iti incepi si cand iti inchei studiile e o optiune personala. Dar inca mai cred ca traim intr-o societate anapoda atat timp cat avem, anual, mii de licentiati in drept si economie si note de 2 la examenele profesionale ale breslei.

Altfel, ne atrag cazurile celor care merg “la serviciu” apatici si plictisiti, cei care pana la o varsta rezonabila nu au dat niciodata un examen pe postul pe care il ocupa, trecand in cel mai fericit caz, printr-un interviu de angajare si acela facut dupa ureche. Mai exista o varianta, a celor care la un sfert de veac de existenta nu stiu cat costa o paine, care e pretul gigacaloriei sau de cate salarii are nevoie un om cinstit sa isi achizitioneze limuzina pe care ei au primit-o in dar la majorat. Tot ei sunt cei care cred ca e la indemana oricui achizitionarea unui apartament, a unei vile sau a unui teren, pentru ca nu-i asa, parintii lor nu s-au spetit muncind zi si noapte pentru toate astea… Ce-i asa de complicat?… Totul se rezolva cu cate un “tun”… Asa o fi, insa… imi permiteti sa zambesc atunci cand totul se va fi luat, impartit, furat… si vor vedea ca de fapt o afacere, e ceva mai mult decat achizitiile facile ale familiei lor in ultimii 17 ani? Nu sunt atat de naiva cat sa ma intreb daca acesti copii ai “cuiva”, anonimi altfel, s-ar descurca o jumatate de an fara conturile familiei.

Important este sa acceptam ca segmentul resurselor umane va fi in perioada urmatoare zdruncinat de concurenta, atat timp cat pe piata romanesca vor veni profesionisti din Occident care vor sufla in ceafa celor care cred ca in Romania e posibil orice si oricum, si care au inteles de mult timp, ca pentru a avea un job bun e nevoie sa te stii intr-o concurenta continua. Intotdeauna, oriunde in lumea civilizata, ramane prin concurs, cel mai bun.

Va dau un exemplu concret… In televiziunile din Romania se scot din ce in ce mai multe posturi la concurs… Asta e bine… Dar de ce asa de des? O explicatie ar fi ca au aparut multe posturi TV noi, pe de alta parte, pentru ca sunt putini cei care rezista, cei care au aflat ca dincolo de stralucirea din exterior, e un domeniu dur si nu este platita munca pe masura efortului, daruirii, sacrificiilor.

Multe frumuseti feminine ale patriei au aflat ca nu e suficient sa te vezi drept o vedeta fandosita, ci ca trebuie sa stii sa transmiti prin metalimbaj ceva, ca ai nevoie sa cunosti instrumentele de filmare, tehnica de montaj, de interviu, ca tv-ul nu e iesire de promenada ca sa ai grija doar cum te imbraci, cui zimbesti si cum te misti. E un domeniu pe care il cunosc de 14 ani si pot spune cu mana pe inima ca multe persoane sunt nechemate, ca nu au in vocabularul de baza mai mult de 200 de cuvinte, ca n-au picatura de cultura generala si ca nu citesc nimic in plus decat reviste mondene (care au din fericire mai multe fotografii). Aceste minunate de la Tv, nu stiu cine e Fiske si ce treaba are el cu televiziunea, n-au auzit de Bourdieu sau de scoala de la Palo Alto si nu pricep de ce e nevoie ca un jurnalist sa faca o facultate sau sa aiba cunostinte de sociologia comunicarii… Ele nu stiu ca scoala unui bun operator de imagine este o adevarata arta si tot ele nu stiu ce inseamna respectul in munca de televiziune. E adevarat ca poti lua lectii de dictie, de vorbire in fata camerei, de miscare, dar nu poti lua lectii de talent, nu ajunge doar frumusetea sau tineretea.

Trebuie sa te gindesti de doua ori, intrucat chemarea, farmecul sunt greu de definit, usor de reperat dar sunt imposibil de fabricat. In televiziune rezisti cu talent, serioziate, ambitie, dureri de cap, idei, vocabular, cultura, decenta, rezistenta, vocatie de cuceritor… Dar si cu prieteni care ar trebui sa nu iti faca deserviciul de a te minti si de a te proiecta altfel decat esti. E important, pentru ca publicul nu minte. Niciodata.